VALENȚA

Cu excepția atomilor gazelor rare (nobile), atomii celorlalte elemente chimice nu sunt stabili în stare liberă. Ei se unesc pentru a dobândi configurația gazului nobil apropiat din Tabelul periodic, fie prin transfer de electroni de la un atom la altul (cedează - acceptă), cazul compușilor ionici, fie prin punere în comun de electroni, cazul compușilor moleculari.

Stabilitatea unui atom este determinată de configurația electronică a ultimului său strat numit strat de valență.

Capacitatea de combinare a atomului unui element chimic cu alți atomi se numește valență.

Valența depinde de numărul electronilor de pe ultimul strat, electronii de valență.

Valența unui element este dată de numărul electronilor cu care atomul elementului participă la formarea compusului. Astfel, un element poate fi monovalent (are valența I), divalent (are valența II), trivalent (are valența III) etc.

Gazele rare sunt zerovalente, deoarece atomii lor au configurații stabile pe ultimul strat.

Aplicație

Utilizează Tabelul periodic pentru a determina numărul stratului de valență și numărul electronilor de valență pentru atomii elementelor chimice Ba, S, C, K.

Valența unui element chimic este egală cu numărul de electroni din stratul de valență cu care atomul elementului respectiv participă la formarea compușilor ionici sau a compușilor moleculari.

Valența se notează cu cifre romane sau cu cifre arabe.

Reguli pentru stabilirea valenței:

Valența metalelor din grupele principale este egală cu cifra unităților din numărul grupei.

Spre exemplu, atomul de sodiu, de magneziu sau cel de aluminiu cedează 1, 2 sau 3 electroni unor atomi ai nemetalelor pentru a-și asigura configurația stabilă de gaz nobil, formând compuși ionici. Valența acestora este egală cu I, II sau III. Aceste metale se află în grupele 1, 2 și 13, deci valența lor (I, II sau III) este egală cu cifra unităților din numărul grupei.

Metalele din grupele secundare au una sau mai multe valențe. Reține valențele unor metale din grupele secundare: argintul are valența I, zincul are valența II, cuprul are valențele I și II, fierul are valențele II și III.

Nemetalele, cu unele excepții, au una sau mai multe valențe. Valența nemetalelor se stabilește față de hidrogen sau de oxigen.

Valența nemetalelor în compușii cu hidrogenul (sau cu metalele) este egală cu diferența dintre 18 și numărul grupei.

Valențele elementelor determină formulele chimice, modul de formare și proprietățile substanțelor.

Prin urmare, pentru a scrie formula chimică a unui compus este important să aflăm cat mai ușor valențele elementelor chimice, fără să descriem formarea compusului.

Știm că elementele din grupele principale au numărul electronilor de pe ultimul strat egal cu cifra unităților din numărul grupei. Numărul electronilor de pe ultimul strat determină valența unui element chimic.

Deducem că putem afla valențele elementelor din grupele principale utilizând Tabelul Periodic.

DE REȚINUT!

Elementele din grupele 1^a (IA) şi 2^a (IIA) este egală cu numărul grupei, iar elementele din grupa 13^a (IIIA) au valenţa egală cu III.

Elementele din grupele 14^a (IVA), 15^a (VA), 16^a (VIA) şi 17^a (VIIA) au valenţe variabile. În compuşii cu hidrogenul sau cu metalelele, au valenţa egală cu 18 - numărul grupei. În compuşii ci oxigenul, pot manifesta mai multe valenţe. Cea maximă este egală cu numărul grupei – 10 şi apoi pot fi valenţe cu câte două unităţi mai mici.

Excepţie fac fluorul, care este constant monovalent şi oxigenul, constant divalent.